Oamenii nu vin la terapie pentru că sunt slabi. Vin pentru că au dus destul.

Am ales psihologia din curiozitate și am rămas în ea din respect pentru cât de mult poate duce un om înainte să ceară ajutor.

În cei peste doisprezece ani de practică am lucrat în spital, într-un centru de sănătate mintală și, din 2018, în cabinet propriu. Cele mai multe persoane care ajung la mine funcționează bine în exterior: au joburi, familii, o viață care arată în regulă din afară. Pe dinăuntru însă duc o oboseală care nu trece cu concediul și o voce interioară care nu se oprește niciodată.

Abordarea mea principală este cea cognitiv-comportamentală, completată cu elemente de terapie a schemelor și de acceptare și angajament. În practică, asta înseamnă că nu ne oprim la „de ce simt asta”. Mergem mai departe, la tiparele care mențin problema și la ce putem schimba concret, săptămâna aceasta.

Ședințele mele sunt structurate, dar conversaționale. Vei pleca de fiecare dată cu ceva de încercat între întâlniri — un exercițiu, o observație de făcut, o conversație de avut. Terapia care rămâne în cabinet nu schimbă nimic.

Rolul meu nu este să îți spun cum să trăiești. Este să te ajut să vezi clar opțiunile pe care le ai — inclusiv pe cele pe care nu le-ai observat până acum.

Vorbesc română și engleză și lucrez frecvent online cu persoane din diaspora. Dacă ești la începutul procesului și nu știi de unde să începi, un telefon de cincisprezece minute este de obicei suficient ca să ne dăm seama amândoi dacă merită să continuăm.